Nucă fără miez (Episodul 2)

(text regasit despre Urbanismul progresist)

b.jpg

O incursiune în Chișinăul de câteva decenii în urmă și nu e vorba despre anii rămași pe filele cărților de istorie, sunt anii de care își amintesc cu nostalgie bunicuțele/buneii ce urcă greu scara între etajul 3 și 4 al blocului în care trăiesc de zeci de ani. Este o incursiune în perioada marilor transformări și expansiuni ale orașului „erou” Chișinău, perioada urbanismului progresist.

Situatia Chișinăului în primii ani de dupa razboi era foarte gravă. Conform statisticilor de atunci, orașul a pierdut în jur de 70% din fondul construit. Majoritatea clădirilor strategige ale orașului erau distruse. Industria lipsea. Fondul locativ era avariat, dispărut sau de calitate proastă (se spune că în câțiva ani după război a crescut brusc cererea de ochelari și totul din cauză că mulți oameni continuau să locuiască în subsoluri slab iluminate). În realitate situația era mult-mult mai complicată, hotarele articolului fiind prea mici pentru a îngloba toate detaliile.

Cataclismul războiului prin care a trecut Chișinăul și locuitorii săi este forța care provoacă la renaștere și dezvoltare. La fel cum s-a renăscut din cenușă după seria de incendii de la sfarșitul secolului 18, cauzate de războiul ruso-turc (sau turco-rus), a trebuit să o facă și acum. Chișinăul capată din nou titlul de capitală, iar asta inseamnă pentru cei ce au preluat administrația, că totul trebuie să fie la „nivel”. Lipsa sau insuficiența elementelor de formare urbană (administrare, deservire, producere, locuință, cultura) nu a fost unicul motiv/motor al boom-ului în construcție. Era perioada instaurării totalitarismului, formării (educării și implantării) conștiinței sovietice, amestecării popoarelor, deznaționalizării, dar și necesitatea de umplere a golului lăsat de război, foamete, deportări. Era perioada când oamenii pur și simplu cerșeau liniște și stabilitate.

La sfârșitul anilor 40′, deja este formată concepția de dezvoltare urbană a orașului. Autor este arhitectul academician A. Sciusev. Ea presupune creșterea Chișinăului în toate direcțiile luând ca început zona istorică a orașului. Ideea era simplă. Centrul Chișinăului trebuie să devină centrul „lumii” pentru locuitorii lui și a întregii RSSMoldovenești, proaspăt formate. Strada principală rămâne în continuare пр. Ленина, azi str. Ștefan cel Mare, de la care și încep lucrările de renovare. Aici este planificată apariția principalelor clădiri de stat, comerț, cultură, cele mai bune locuințe, probabil pentru cei mai buni oameni. Chișinăul devine exemplu de oraș în care „centrul-centrului” este strada și nu o piață, astfel mișcarea-deplasarea era stimulată în detrementul comunicării și al contemplării. Acestă tendință va persista în cartierele sau orașele care vin să apară. Este perioada realismului sovietic, revenirii la valorile clasice, valori testate și apreciate de școlile de arhitectură ale timpului și locului (pentru spatiul sovietic). Chiar și primul plan general de după război este executat având niște elemente de urbanism culturalist-nostalgice. Se păstrau străzile, se dorea apariția bulevardelor, scuarelor, curdonierelor, toate cu un aer „clasic”, „frumos” într-un cuvânt.

Totul însă, se vede, a căzut în momentul când prin inima orașului vechi, format ca structură urbană timp de secole, cu biserici, piete, școli, fântâni, străzi pitorești, a început să-și croiescă loc mașinăria de construcție sovietică, despicându-l exact în două jumătăți prin intermediul bulevardului Tineretului (inițial cu denumirea Центральный Луч) și azi bulevardul Grigore Vieru. Câte monumente au dispărut nu se știe. Și nu se va ști, azi avem și alte probleme mai „importante” decât istoria. Dar cu siguranță se poate spune că au fost demolați pilonii identității naționale, istoriei și culturii Chișinăului. Nu mai există Soborul Sf. Gheorghe, Sf. Ilie, piețile urbane, fântânile ce aprovizionau orașul cu apă timp de secole și care constituie locul de origine al Chișinăului, și multe altele. Este un exemplu de urbanism barbar, politic, când totul se hotărăște cu buldozerul, numim frumos, un preurbanism progresist. Și acesta a fost punctul de demarare a reacției în lanț. Din aceeași opera fac parte și str. Vasile Alecsandri, str. Mitropolit Banulescu-Bodoni, și propusul și mult visatul bd. Dimitrie Cantemir. Astfel am putea să concluzionăm că prioritate pentru urbanistii progresiști din toate timpurile sunt mijloacele de transport, nu și patrimoniul cultural. Până la urmă percepția problemelor dezvoltării orașului pentru fiecare etapă istorică este specifică.

Prin anii 50-60′, Chișinăul deja este zonificat așa cum il știm azi. Este delimitată zona industrială, se contureaza viitoarele ansambluri rezidențiale, zonele de protecție sanitară (viitoarele parcuri) și zonele de dezvoltare de perspectivă. Centrul istoric devine un spațiu de tranzit. Atenția mașinăriei este orientată spre ansamblurile de locuit, cartierele rezidențiale, care vin să materializeze visele colorate sovietice.

Urbanismul sovietic care își ia avânt se dezvoltă după un model progresist. Modelul progresist presupune un spațiu geometrizat, generos, egal împărțit, care conține elementele urbane de care omul are strictă nevoie, care utilizeză progresul tehnic ca instrument de modelare (și mutilare) a stilului de viață, a imaginii orașului, a modului de lucru, a  speranțelor, a așteptărilor. Modelul progresist vine ca răspuns exploziei industriale din europa de la sfarșitul secolului 19, pentru a îmbunătăți condițiile de trai, de muncă, de odihnă și de educație, adică tot ce inseamna viața unui om într-o localitate. Nimic rău, poate chiar bun, sau chiar ideal, să-i dai omului ceea de ce are nevoie, „progres”adevărat. Istoria a arătat însă o dezvoltare un pic deviată de la cea planificată frumos pe hârti cu rigla, creionul și compasul. „Problema” s-a adeverit chiar omul pentru care a fost creat acest mediu urban. Urbanismul progresist are sens într-o societate în care predomină omul-tip, unde cerințele și necesitățile sunt acealeași pentru fiecare, indiferent de statut, studii, salariu, rude și proviniență, o societate imposibil de format. Acest urbanism presupune a fi unul depolitizat. În același timp se neagă spiritul locului, specificul climei, tradițiile poporului, religia, cultura mâncării și concepția familiei. Indiferent de locul de pe pământ, toți sunt la fel și deci pot trăi și face aceleași lucruri. E urbanismul tehnogen-indiferent care nivelează munții, seacă râuri, umple văile. Utopie pura. Oamenii sunt diferiți și au diferite necesități. Locurile sunt duferite.Orașele trebuie să fie diferite.

Mediul sovietic era un câmp perfect pentru experimente. Politicul susținea pe deplin ideea formării-educării omului-tip (clasa muncitoare). Politicul se credea în drept să foloseasă propaganda pentru a-și impune doctrinele. Politicul era cel ce formula normele de proiectare, astfel se asigură cu dezvoltarea și propagarea ideei modelului progresist. Politicul era cel ce iși permitea să influiențeze soarta orașului, patrimoniului, sau chiar soarta unui om, prin a-l folosi și a-l tine într-o cameruță de camin timp de zeci de ani pentru ca mai apoi să-i facă cadou un apartament, astfel făcându-l dependent al sistemului mașinist. Mai intâi îți sugerează ce să visezi, apoi iti implinesc visul (așa cum o prevede normativul). Evident sistemul a lucrat. Evident orașele, Chișinăul, au funcționat, iar oamenii simțeau o slabă adiere de optimism, nu știu dacă și de fericire. Însă, cât a durat aceasta euforie a binelui?

Ansamblurile locative proaspăt formate erau diferite ca desen, însă absolut identice ca mod de formare. Cartierele erau separate de zone de protecție sanitară, care au devenit mai apoi parcuri, suprafața cărora se calcula în raport de 7ha de spații verzi pentru 1000 locuitori. Zonele industriale erau amplasate în direcția inversă vânturilor predominante. Orientarea clădirilor fată de puncte cardinale se facea dupa un grafic folosit de toți. Erau folosite serii de blocuri tip (construcție industrializată în masă), din aceleași materiale, cu aceleași elemente de amenajare, cu aceleași specii de copaci. Fiecare cartier avea o stradă principală unde erau amlasate magazinele, farmaciile, preturile, oficiile poștale și frizeriile. Grădinițele erau amplasate la maximum 300m de casă, școlile la 750m, iar până la alte obiective de deservire maximum 1500m. Spațiu verde în interiorul cartierului nu mai mult de 5mp/locuitor, teren de joacă pentru copii 0.7mp/locuitor, spații de odihnă pentru bătrâni 0.1mp/locuitor, spații pentru sport 2mp/locuitor, parcări 0.8mp/locuitor (apoximativ pentru 10% din populație). Densitate maximă pemisă 450 oameni/ha. Astea sunt doar o parte din cerințele normelor de construcție si reconstruție a orașelor care au fost implimentate și care rămân până azi în vigoare. Toate elementele și variațiunile vieții sunt prevăzute în aceste regulamente, toată viața omului a fost înscrisă într-un tabel  cu cifre. Locuința, serviciul, școala, grădinița, transpotul public, spațiile de odihnă, nu mai pot fi spații individuale, speciale, în care omul s-ar fi simțit în siguranță, într-o ambianță intimă, personală. Totul era împărțit, dezbinat și unificat în același timp, controlat și supravegheat. Spațiul public nu are menirea să unească societatea în una prietenească și mulțumită. Spațiul public domină omul, îl separă și îl impune să se ascundă în celula sa. Orașul nu stimulează creșterea și dezvoltarea individuală și colectivă decât în direcțiile strict stabilite de doctrină. La fel și identitatea devine una colectivă, lipsită de suport spiritual. Simplul fapt că terenul de joaca pentru copii trebuie să fie la o distanță de minimum 20m de la terenul de odihnă a persoanelor în vârstă, generează întrebarea: cine oare trebuie să creacă copiii noștri?

a.jpg
Exerciţiu. Colaj cu hârtie colorată. Format coală: 1km2 cartier rezidenţial Răşcani, Botanica, Ciocana.

Statisticile noastre, statisticile străine descriu aceste modele urbanistice, perfecte din punctul de vedere a condițiilor sanitaro-igienice, niște „incubatoare” de degradare, izolare, irosire a resurselor, de distrugere a destinelor, familiilor și în general a sănătății mentale. Aceste cartiere sunt zone unde criminalitate niciodată nu scade, ci crește. Primele studii în domeniu au fost efectuate de “Crime prevention through environmental design” (CPTED) de criminologistul American  C. Ray Jeffery în anii ’70 ai sec XX, anticipat de studiul lui Jane Jacobs în lucrarea “The Death and Life of Great American Cities ” (1961), în care se spune că noile principii de proiectare urbană au distrus tiparele tradiţionale de control a criminalităţii, cum ar fi de exemplu posibilitatea localnicilor de a vedea strada, spaţiul public şi oamenii care se află acolo pe timp de zi cât şi pe timp de noapte. După  Jane Jacobs, criminalitatea apare acolo unde oamenii nu sunt stimulaţi să interacţioneze cu vecinii săi, unde comunicarea socială se stopează la faza superficială. Ea specifică trei criterii pentru un oras sigur: o delimitare strictă, clară între public şi privat, diversitatea utilizării spaţiului şi un nivel cât mai înalt al circulaţiei pietonale pe străzi. Tot în cadrul aceluiaşi curent  James Q. Wilson şi George L. Kelling în 1982, dezvolta teoria  „broken windows”, sau efectul distrugerilor vizibile şi a neglijentii asupra comportamentului uman, care vor stimula vandalismul şi vor genera noi distrugeri. La fel ca și factorul social sau economic, factorul urbanistic joacă un rol enorm în dezvoltarea societății. Acest fapt este incontestabil.

De ce țările dezvoltate ale Europei s-au dezis de aceste sisteme anacronice de urbanism încă începând cu anii 60′? Ţările Scandinave au dezvoltat şi stimulat apariţia străzilor pietonale, atunci când se credea că clima Nordică este inoportună pentru circulaţie pietonală şi ciclism, Ţările Baltice, Germania, Franţa adoptând noi programe de arhitectură şi urbanism, o abordare individuală pentru spaţiul construit şi public conform necesităţilor locuitorilor, dezvoltând traficul pietonal şi ciclist.   Noi și acum ne mândrim cu aceste cartiere si oferim prioritate elementului tehnic, neglijând elemental uman. Oare soluția pentru boom-ul demografic este o astfel de experiență? Care ar fi modul de tratare a orașului sovietic? Cum transformăm spațiul public în unul de calitate? Cum sa tratăm mințile noastre de celulele astea reci de beton? Cum vom explica generațiilor viitoare că bd. Dacia sau Mircea cel Batran constitue apogeul măiestriei, speranțelor, implinirilor ale unui popor ce se pricepe în ale constructiei?

Autor: arh. Andrei Vatamaniuc și arh. Ina Borozan
Grafica: arh. Andrei Vatamaniuc

publicat în 2012, în seria Arhitectură & urbanism pe pâine, www.ospoon.eu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s