Nucă fără miez (Episodul 1)

(text regăsit)

Anti-urbanismul, ieri și azi sau un text despre lipsa unui urbanism

a.jpg

Imagine 1

Totul îşi are o cauza-origine, acel punct care setează direcţiile şi proprietăţile întregului. Oraşul este un sistem complex care la rândul lui poate fi descompus în sisteme mai mici şi subsisteme, procedeul continuând până la atomi şi electroni. Viabilitatea întregului sistem, al oraşului ca mediu de viaţă, este setată de calitatea componentelor sale. Calitatea fiind rezultatul cumulativ al tranzacţiei individului cu mediul în vederea formării spaţiului (aici, procesul de edificare urbana), de la proprietatea de a răspunde activităţilor primare (fiziologice şi de siguranţă), la activităţi opţionale (integrarea şi comunicarea sociala şi autorealizarea). La baza formării elementelor stau proprietăţile primare, evoluţia reprezentând aici un fenomen liniar vertical, fără posibilitatea omiterii unei etape.

Urbanitatea este setata de relaţia între aceste elemente. Fenomenul urbanizării se naşte din complexitatea şi reţeaua de relaţii ce apar între elementele spaţiului privat şi public, de tranzacţiile de substanţă fizica şi intelectuală, de crearea sau ruperea unor legături şi este setată de calităţile funcţionale, economice si estetice. Oraşul vine să răspundă tuturor acestor necesităţi, aşa afirmă teoriile si tendinţele urbanismului de azi. Un fenomen foarte nou raportat la istoria umanităţii, aceiaşi afirmaţie valabilă şi pentru Republica Moldova, unde urbanismul apare intuitiv (firesc) şi se dezvoltă în strânsă dependenţă de curentul politic, cu salturi cardinale în timpul regimului ţarist şi sovietic până la o stare statică în prezent. Fenomenul anti-urban vine ca un fenomen de reacţie împotriva urbanismului forţat, al excesului şi dezechilibrului în relaţiile dintre elementele participante. Dezechilibrul apare ca efect al perturbării forţelor interioare a elementelor sau al lipsei, distrugerii si perturbării relaţiilor între elemente, spre deosebire de oraşele americane şi marele aglomeraţii urbane unde anti-urbanismul apare din nostalgia naturii. Este aici foarte important depistarea factorilor generatori si detaşarea de critica sentimentală, pentru a veni cu acţiuni de echilibrare, pentru a veni cu o ofertă actualizată în tranzacţia individmediu.

Anti-Urbanism azi. Spaţiul privat sufocat in linia panoului de beton şi rămas la parametri anilor postbelici, explodează şi invadează spaţiul public. Fenomenul anexelor: parterelor le sunt alipite volume suplimentare de o calitate fizică şi estetică rea, cu încălcarea aliniamentului stradal şi a parametrilor fiziologici de trai. Apariţia în curţile blocurilor cu apartamente, de case de locuit individuale cu curţi îngrădite, vorbeşte despre ineficienţa regulamentului urban si lipsa culturii urbane. Spaţiul public este cu prioritate rezervat mişcării autovehiculelor, pietonii distribuindu-se pe aria rămasă, astfel spaţiul public rămâne la faza de satisfacere doar a necesităţilor primare (de mişcare, deplasare), necesităţile opţionale (sociale),* cele care formează şi stabilesc legăturile în societate, sunt excluse. Strada este un subsistem al oraşului format din spaţiu pietonal, carosabil, zone verzi si noduri. Evoluţia străzilor a însemnat perturbarea legăturilor între aceste elemente până la dispariţia unora, numeroase exemple de invadare a spaţiului public prin construcţii de la „provizorii” la permanente: bulevardul Moscovei, bulevardul Traian, bulevardul Mircea cel Bătrân. Au dispărut practic în totalitate piaţa publică din intersecţia străzilor Bogdan Voievod, Alecu Russo şi bulevardul Moscovei, spaţiu împărţit de chioşcuri, construcţii capitale si parcări auto. Dacă in anii ’70 aceste spaţii întreţineau sindromul agorafobiei prin dimensiunea, deschiderea si perspectivele pe care le ofereau, prin tipizarea şi constrângerea la trasee si acţiuni strict determinate, lipsa scării umane de percepere a spaţiului şi politizarea societăţii exclud elementul social din spaţiul public. Aceasta era schema simplă de formare a mediului cu destinaţie exactă şi care în timp s-a dovedit inflexibil şi destabilizat la fluctuaţiile şi schimbările în societate. Evoluţia s-a produs după modelul complexităţii formate din aglomerarea excesiva bazata de diferenţierea totala pe funcţii şi trasee, unde fiecărei funcţii îi revine un spaţiu propriu, un volum, negându-se importanţa spaţiului care rămâne între elemente (spaţiul public – spaţiul deschis), care în esenţă se dovedeşte a fi la fel de important ca şi închiderea sau elementele definitoare de mediu (elementul solid-edificiul). O abordare contextuală a realităţii, bazata pe abilitatea de a crea modele (pattern-uri) laconice si cu conţinut complex de servicii ar genera aici unităţi complexe bazate pe o simplitate informata**, deci multifuncţionale si viabile.

a-1.jpg

Bulevard Traian anii ’70 vs Bulevard Traian anul 2012

Anii ’70 – schemă simplă – funcție de circulație-tranzit: auto și pietonală reprezentată prin carosabil, trotuar si stație auto, delimitate de zone verzi încadrate într-o deschidere de peste 100m și funcție de locuire, locuirea aici se desenează strict în termeni fiziologici: alimentare, igiena personală, somn. Distanța raportată la scara umană subjugă și neagă apariția legăturilor între elementele statice, precum și apariția activităților sociale, aici oamenii devin simpli trecători în drum spre serviciu, scoală sau cumpărături, traficul auto are prioritate și perspentivă de dezvoltare. Anul 2012, evoluție la complexitate prin aglomerare. S-a produs în lipsa unui regulament și strategii unice de dezvoltare. Fiecare își satisface nevoia de spațiu de activitate și creste independent de comunitate. Spațiul devine supraaglomerat de comerț ambulant bine pus pe fundații de beton și trecut mult peste regulamentarele 12mp. Nu există limită în amplasarea chioșcurilor, și nu există noțiune de construcții ușoare. Acum prioritate are circulația auto, comerțul și publicitatea.

Zona centrală, teritoriul cel mai mediatizat şi discutat în ultimii câţiva ani, încă este lipsit de un regulament care ar trasa strategia de dezvoltare, de PUZ, este dezbinat administrativ. Asistăm încă la prezenţa unor zone industriale extinse funcţionale sau abandonate, care pentru zona centru înseamnă trafic intens de transport auto (strada Bulgara, Tighina), pentru Râşcani zone-statice, generatoare de „infecţii” fiziologice si sociale (cartierul Mezon, strada Albişoara, albia râului Bâc). Timp in care nu au fost stabilite reglementările generale, nu pot fi detaliate nici cele zonale, Chişinăul se mişcă pe un drum care duce „nicăieri”.

Anti-Urbanism ieri. Oficial el nu a existat. Au existat specialişti, au existat executori, a existat un plan şi o strategie. Toată acţiunea intervenţiei în sit, al evoluţiei sistemului urban a fost una specifica arhitecturii si urbanismului pana in anii ’60, o abordare care neglija ideea de stare existentă a sistemului în teritoriu, adică un oraş lipsit de ziua de ieri, de latitudine geografică şi popor. Oraş plasat la hotarele fizice şi spirituale ale civilizaţiei vestice şi estice, este privat de dreptul de a-şi decide orientarea şi este modelat după imaginea oraşelor Rusiei Ţariste. Ulterior modernizarea oraşului are loc in cele mai bune tradiţii ale urbanismului progresist, înscris în tipologia Uniunii Sovietice. Este urmată schema rectangulară uniformă bazată pe relaţii retimorfice, în care un element este disponibil pentru mai multe relaţii şi apare libertatea compunerii în sistem, marele dezavantaj fiind dificultatea evidenţierii importanţei unui element, a elementului care surprinde centralitatea***. În deplasarea de la un nod la altul acest sistem generează fenomenul ocolirii întreţinut de lipsa parcurselor diagonale, care în anii postbelici va încerca să fie tratat cu buldozerul (trasarea bulevardului Tineretului – Renaşterii – Grigore Vieru). Acţiune alimentată şi din ideologia sovietică de uniformizare şi tipizare, care porneşte valul de distrugere a oraşului medieval. Toate hotărârile legate de evoluţia oraşului au venit din afara ţării şi au fost orientate spre crearea unui „urbanism global-general”, lipsit de specific continuitate şi naţional, orientat spre asigurarea treptelor primare ale vieţii (necesităţi fiziologice si economice). Lipsa abordării structurale creează lacunele care ulterior vor evolua în afara sistemului, unde fiecare individ în parte îşi va rezolva disfuncţionalitatea sau va evolua plasat în teritoriu, dar în afara sistemului, lipsit de comunicare şi legături.

Finalitatea este „rezultatul natural al ansamblului de tranzacţii desfăşurate în plan vertical, între individ/comunitate şi mediu, şi în plan orizontal, între indivizi sau între comunităţi”**** eficienţa acestei tranzacţii (relaţii) depinde de solidaritatea şi coeziunea grupului social. Atunci când cauza fiecăruia în parte sau a societăţii nu este soluţionată de la nivelul dinamicii gloatei, unde numărul fizic este putere (fie el număr de indivizi sau bunuri fizice: bani, terenuri), ci din solidaritate fondata pe specific personal, identitate, fondată pe un plan comun de viitor, atunci rezultatul este de echilibru, de buna-stare. Tranzacţiile hotărâtoare au fost duse pe plan orizontal, între grupurile de indivizi, puterea fiind a elementului fizic. Tumorile de ieri cresc şi invadează toate nodurile şi elementele sistemului urban. Şi tema pentru acasă: Care este proiectul individual al chişinăuianului de rând? Care este proiectul tranzacţional al comunităţii locale din care face parte şi care este proiectul naţional al basarabeanului? Cât este solidaritate şi cât este gregarism***** in comportamentul comunitar?

note:
* Jan Gehl Viaţa între clădiri. Utilizările spaţiului public. Igloo media, Bucureşti, 2011
Activităţile în aer liber din spaţiile publice pot fi împărţite în trei categorii, în funcţie de condiţiile diferite ale mediului în care se desfăşoară: activităţi necesare, activităţi opţionale si activităţi sociale. Activităţi necesare sunt acţiuni obligatorii: mersul al şcoală sau la locul de muncă, la cumpărăturile zilnice, aşteptatul autobusului sau al unei persoane, activităţi ce au loc pe tot parcursul anului şi nu depind de mediul fizic. Activităţi opţionale – apar când exista o dorinţă şi timpul si locul permit: o plimbare, a sta pe o banca, a merge cu bicicleta. Aceste acţiuni au loc doar în prezenţa factorilor externi favorabili. Activităţile sociale depind de prezenţa altor indivizi în spaţiile publice: jocurile copiilor, saluturile, conversaţiile, activităţi colective, şi sunt rezultante ale activităţilor celorlalte doua categorii si variază în funcţie de calitatea si contextul în care apar: străzile rezidenţiale sau centrul, şcoli sau locuri de munca.
** Matthew Frederick, 101 Things I learned in Architecture school The Mitt Press Cambridge, 2007
*** Despre sisteme şi relaţii (http://www.arhitext.com/tau/) – Direcţionalitatea relaţiilor ()
**** Octavian Groza Despre spaţiu si măsură. Altfel de spaţii, coordonat de Ciprian Mihali. editura Pedeia, 2001
***** gregarism – stare a animalelor care trăiesc in turma

b.jpg

Imagine 2

Despre speranțe, revitalizare și locuințe urbane individuale (Imagine 1 și 2) sau cine este omul urbei?

Autor: arh. Ina Borozan
Grafica: arh. Andrei Vatamaniuc

publicat în 2012, în seria Arhitectură & urbanism pe pâine, www.ospoon.eu

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s